La durativité discontinue de la recherche
Durativitatea discontinuă a cercetării
(crâmpeie dintr-o istorie semioticà)
Ieşisem de la Biblioteca Academiei după o conferinţă la care, cred că mă invitase profesorul Solomon Marcus; subiectul trebuie să fi fost legat de semiotică, matematică şi arhitectură. Lucram pe atunci cu o studentă de a lui de la matematică, Cristina Mateizel, în compania careia paticipasem la discuţii în acea dupa-amiază de primăvară; cugetam împreună la o gramatică, cu siguranţă generativă, având ca pretext arhitectural ansamblul Mănăstirii Văcăreşti care, dupa dezafectarea penitenciarului trebuia să se transforme în muzeu de artă medievală. Rezultatele acestui studiu, învăluit de interdisciplinaritate, aveau să fie publicate, un an mai târziu, cu binecuvântarea profesorului Marcus în „Bulletin Mathématique de la Société des Sciences Mathématiques” cu titlul „About the generative mechanism of the interception”.
Era pe înserat, vineri 4 martie 1977. Coboram pe Calea Victoriei spre Universitate unde trebuia să mă întâlnesc cu soţia mea care asista la vreo reuniune a Grupului Român de Semiotică (GROMS) creat cu câtiva ani în urmă după vizita la Bucureşti a profesorului Algirdas Julien GREIMAS.
La reuniunea de constituire a asociaţiei eram între Solomon Marcus de la matematică şi Paul Miclău de la filologie, eu tânar student de la arhitectură, desenând logoul în care integrasem o volută ionică, simbol matematic al unei seminficaţii estetice pline de poezie, o cursă construită de la un careu inscris.
*
În iarna anului 1974, înainte de Crăciun eram la Cazinoul din Sinaia, o clădire ridicată de arhitectul Petre Antonescu în anii 1912-13, la aceeaşi vreme în care Paul Smărăndescu, a carui biografie sunt pe cale să o scriu, construia vila sa de pe Furnica, o casă de farmec pe care încerc să o salvez de la ruină de câţiva ani. Eram deci la cazinou ca să ne jucăm dea semiotica la Colocviul de poetică şi stilistică, unde îmi acompaniam soţia care, în drum spre postul de pedagog la Zimnicea, vorbea de „Operatori duali în analiza Noului Roman Francez”, un crâmpei al tezei sale de licenţă la Facultatea de Filologie din Bucureşti: „Unités minimales dans le Nouveau Roman”, susţinută cu câteva luni în urmă, sub conducerea profesorului Paul Miclău şi la care avusese nota 10. Mai târziu, fetiţă vrednică, s-a înscris la „fără frcvenţă” la Facultatea de Matematică, ca să poată frecventa cursurile profesorului Solomon Marcus.
Domn’Profesor era atent la orice manifestare în spaţiul interdisciplinar şi canaliza energiile celor care ieşeau din fagăşul academic.
Florenţa, prietena mea din anii de ucenicie în atelierul clandestin al talentatului arhitect Aurel Sârbu, auzind de acţiunile mele semiotico-matematice, mi-a făcut cunostinţa cu vărul ei de la facultatea de peste drum... Aşa am început să lucram cu Mairan Gheorghe, pe vremea aceea student şi el la matematică şi să constituim un suport de studiu pe care l-am prezentat la „Seminarul de Lingvistică aplicată şi poetică cu implicaţii semiotice” de la Cluj în 1975,„Pregătirea unor unităţi minimale pentru o analiză logică şi matematică a romanului modern şi arhitecturii” şi apoi„Experimentul în semiotică” la „Simpozionul marxismul(!) şi teoriile contemporane în arte, literatură şi lingvistică”, Bucureşti, 1976.
*
Mergând încet şi tot discutând, am ajuns în faţă la Nestor, cofetăria de renume. Nu mai ştiu cum a venit vorba, dar povesteam despre modelele matematice pentru o prelucrare a datelor pe care aparatele de înregistrat cutremure ale profesorului meu de structuri, inginerul Alexandru Cişmigiu le plasase în locuri strategice pentru a nu scăpa o frâtură de seism. În faţa noastră se deschidea „hăul” dintre Palatul Regal (Muzeul de artă al R.S.R) şi Biblioteca Centrală Universitară; ne pregateam să traversăm; cred că am simţit suflul premergător al cutremurului, când pămantul a început să mişte ca un cearşaf la scuturat. Imensa suprafaţă din faţa noastră se ondula în neştire. Timpul se dilata creând un prezent continuu care înghiţea istoria toată. Am traversat şi ne-am agăţat de gardul Palatului.
*
Douăzeci de ani mai târziu aveam să mă găsesc în acelaşi loc, să fac poze pentru concursul de arhitectură şi urbanism „Piata Revoluţiei” pe care, arhitectului Paul Smărăndescu, îl desenase şi el în preajma cutremurului din 1940. Voi povesti profesorului Marcus peripeţiile administrative cripto-comuniste ale unui proiect de concurs de o calitate semiotică fără egal, care au adus din culisele Ministerului Culturii o Menţiune Specială semnată de actorul ministru Ion Caramitru...
*
Când totul s-a terminat, a început, de fapt...
S-au stins luminile, şi s-a făcut linişte. A urmat, la un interval fără contur zgomotul surd al sfârşitului, prăbuşiri punctate de ţipătul îndepărtat al supapelor de depresurizare... sirene ale apocalipsului. Eu am terminat lecţia despre seismologie gândindu-mă la profesorul Cişmigiu: „De acum îl avem înregistrat ... ştim tot”.
În zilele care au urmat şi care au precedat trasformarea epistemologică a demersului nostru semiotic independent, instituţional incorect, susţinut doar de personalitaţi ca Solomon Marcus sau Emanuel Vasiliu, ale cărui seminarii de logică propoziţională le frecventam atunci cu asiduitate, am ajuns la convingerea că aveam nevoie de o distanţă„fizică” faţă de un model social care interzicea orice manifestare non conformă cu un standard mediocru.
După ce am publicat „Texte et Architecture” în Cahiers de sémiotique n°1, sub direcţia profesorului Paul Miclău, am pregătit „Image et Architecture” pentru n°2, care nu ştiu dacă a mai apărut vreodată, ne-am refugiat în studiul monumentelor istorice, cât mai la munte.
Din cuibul meu secret din foişorul corpului vechi al Institutului de Arhitectură, sau de la demisol de la Catedra de Istoria Arhitecturii cu Grigore Ionescu, urmăream calvarul Bisericii Enei şi continuam să îmbogăţesc colecţia de cărţi xeroxaté fotocopiate scoase pentru câteva zile de la Bibiloteca Centrală de Stat unde aveam intrările mele încă de la liceu, când chiuleam cu amicul Dan Sinescu şi ne refugiam acolo până la sfârşitul programului, după ce ne lăsasem servietele pe cabina liftului de la bloc.
Începusem să traducem „Sémiotique et sciences sociales” a lui A.J. Greimas; îi scrisesem şi ne dăduse acordul pe o foaie de hârtie la care ţineam aşa de mult, că o învăţasem pe de rost, mai ales adresa la care aveam să ajungem un an mai târziu: 10 rue Monsieur le Prince, 75006 Paris.
Singura recunoaştere a activităţii noastre de „cercetare fundamentală”, aş zice chiar „elementară”, era cea a profesorului Solomon Marcus care nu suporta ca un material bine constituit în articol, publicabil, să rămână într-un sertar. Maşina de scris Remington 1937, scăpată de la confiscare cu riscul libertăţii, pe clavierul careia exersa cu excelenţă salvatoarea ei, secretara noastră atitrată Marcela, cu copii indigo în 15 exemplare, nu prididea să producă lucrările pe care le puneam la cale şi conspiraţiile din „Buletin A”, o fiţuică împrimată în 99 de exemplare (deodată), pe rotativa de la Arhitectură şi pe care o vindeam cu un leu în holul de la intrare, în ciuda „tovarăşilor fără nume” care supravegheau teancul care diminua şi cutia de alături care se umplea cu măruntiş. Marcela are vârsta lui Solomon.
Unele dintre aceste articole au rămăs de pomină, fiind publicate „tels quels” în volumul: FIRST INTARNATIONAL CONFERENCE ON AUTOMATIC PROCESSING OF ART HISTORY DATA AND DOCUMENTS, la Pisa, Scuola Normale Superiore, în septembrie 1978. N-am fost la Pisa. Pentru ca articolul să apară în Anale, am fost „acreditaţi” ca făcând parte din„Sezione per lo studio dei sistemi - Università di Bucarest, Romania. Găselniţa domnului profesor Marcus.
Ne-am întâlnit la Vălenii de Munte pentru un colocviu despre Aplicaţiile matematice în Istoria Artei cu o lucrare intitulată „Despre semnul formal în Architectură”.
Pregăteam Congresul Asociaţiei Internaţionale de Semiotică de la Viena, în Austria, unde am fi putut sa-l întâlnim pe Domn’Profesor, dar cum n-am putut pleca la timp, am mers până la Paris unde am reintegrat un parcurs academic sub aripa ocrotitoare a lui Algirdas Julien Greimas+ în compania lui Roland Barthes+, Bernard Pottier, Jean-Claude Coquet, Claude Lévi-Strauss+, René Thom+, Jean Petitot, Stéphane Lupasco+, Umberto Eco, Paul Ricoeur+, Paolo Fabri, Joseph Courtés, Madeleine Arnold, Alain Renier+, Lionel Scanteye+, Ionel Jianu+,...
După plecarea noastră, Domn’Profesor rămăsese în braţe cu un teanc de articole nepublicate, care îşi aşteptau rîndul la cenzură, traduse în engleză şi franceză...
Neobositul cercetător al interdisciplinariţătii avea un caz extrem de conştiinţă... cum să facă să publice o carte în care o bună jumatate din autori părăsiseră meleagurile patriei în condiţii care îi relega la rangul de duşmani ai socialismului multilateral dezvoltat?
Marian şi Doina Gheorghe lucraseră din greu la prezentarea articolelor, pentru a le re-traduce în limba lui Ion Luca Caragiale din cea a lui William Shakespeare...
Domn’Profesor a găsit soluţia, delicată şi deontologic fără nici o scuză (în afara unui eventual sprijin doctrinal pe maxima celebră: Les idées sont de libre parcours), dar singura matematic perfectă: să-i taie pe toţi autorii subliniaţi cu roşu, din titlurile articolelor, aşa cum era marcat în draftul cenzurii, dar să-i lase cu litere mici în note în josul paginilor şi în bibliografii, acolo unde nu era nimic marcat cu roşu. Astfel „Semiotica matematică a artelor vizuale” a văzut lumina tiparului la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, în 1982.
Pe exemplarul unic pe care Marian a avut îndrăzneala să-l pună la poştă pentru Paris, a scris pe riscul lui dedicaţia urmatoare: „Din partea unor colaboratori mai vechi, pentru „ardenţii” de azi. La noi colaborări (dar, cu numele tuturor pe copertă!) Bonne chance! D.&M. 30.05.83”
Făcusem şi eu la fel, atunci când „corectorul fără nume” de la Decanatul Institutului de Arhitectură mi-a cerut să scot anumite articole din „Buletin A”... le-am scos şi am lăsat locul ALB... a fost numărul care s-a vândut cel mai bine, iar eu am obţinut dreptul de a mă confrunta direct cu inteligenţia comunistă. Dupa câteva sedinţe epice de „tribunal popular” am scăpat ca prin urechile acului să nu fiu dat afară din şcoală, dar am fost condamnat pe viaţă să nu fiu primit niciodată în „gloriosul Partid Comunist”.
Domn’Profesor nu cunoştea cazierul meu de „publicist” la prezentarea cărţii pentru avizare. Când ne-am întâlnit la Paris mi-a spus cât de surpris a fost că tovarăşii cunoşteau numele meu: „Nu ştiam că eraţi aşa de cunoscut!”.
Un an mai târziu, Jean-Claude Coquet organizatorul decadei de la Centre Culturel International de Cérisy-la-Salle:„Sémiotique en jeu à partir et autour de l’oeuvre d’Algirdas Julien Greimas” mi-a cerut să invit conferenţiari din România...Bine înţeles în scurta mea listă era şi Solomon Marcus. În august ne-am întâlnit în acest cunoscut loc de schimburi libere de inteligenţă din nordul Franţei, am discutat „idei”; Solomon Marcus a vorbit despre Sursele paradoxale ale semioticii (Les sources paradoxales de la sémiotique), iar noi mergeam pe urmele lui René Thom într-un exerciţiu de teoria catastrofelor în „careul semiotic al lui Greimas”, comentarii ale unui seminar cu Jean Petitot la nr. 10, rue Monsieur le Prince, nu departe de locul unde a fost accidentat mortal Roland Barthes.
Scosesem o carte în colecţia „Penser l’espace”, sub direcţia lui Alain Renier şi Algirdas Julian Greimas: „Espace: Construction et Signification” pe care i-am oferit-o domnului profesor. Prudent, şi-a scris numele pe copertă şi mi-a cerut să i-o trimit prin poştă... avea un bagaj cam greu...
L-am invitat, în 1988, pe Solomon Marcus în fieful meu de la Ecole Spéciale d’Architecture, la Montparnasse, unde creasem un Master (care nu se numea aşa atunci) cu un titlu-concept „revoluţionar”: „Maquettes Virtuelles” (concepţie asistată de ordinator şi semiotică pentru arhitecţi). Studenţii şi colegii mei au apreciat "le charisme du professeur roumain".
După desfinţarea frontierei intelectuale, am scris un articol intitulat: „Du point de vue à l’horizon. Considérations sémiotiques sur l’utilisation publicitaire de l’architecture des établissements consulaires à Paris”. Îmi amintesc de întâlnirea de câteva zile la Kassel, în Germania, la colocviul internaţional „Aesthetics and the Media, Architecture as a Medium”, unde mi-am perezentat lucrarea şi unde am comentat cu Solomon Marcus, mergând pe înserat pe uliţa cu vitrine luminate, sensul cutremurului social... cât costă o cămasă aici şi acolo... şi de ce?
La fiecare călătorie în România, aveam noutăţi de la Domn’Profesor. Mă invita când la Casa Oamenilor de Şiinţă, când la Casa Universitarilor şi îi facea o plăcere deosebită să mai afle viziunea mea occidentală a transformărilor aleatorii ale societăţii româneşti şi mai ales să vadă ce feluri de mâncare o să aleg... Banuiesc că o să publice în curând un studiu despre memoria culinară a celor care se întorc pe malul Dâmboviţei după o lungă absenţă, pe malul Senei sau a altor fluvii de departe.
Bucarest, 13 mars 2009
Avec l'Académicien Solomon Marcus (Casa Universitarilor)
Anul trecut ne-am văzut în primavară, doua zile după aniversarea lui, la Casa Universitarilor; aveam nevoie de o mână de ajutor pentru a salva o casă la Sinaia, vila arhitectului Paul Smărăndescu... numai domnul Academician Solomon Marcus putea să-mi deschidă uşa care trebuia... şi mi-a deschis-o.
Nu ştiu alţii cum sunt (na, că am dat şi în Ion Creangă), dar în 35 de ani de relaţii matematic semnificativ exacte, în ciuda vremurilor mizerabile pe care le-am traversat, găsesc că totul merge bine.
Paris, 18 februarie 2010
Dr. Emmanuel CRIVAT
ImmoD (Immagination Modèle Durable), Paris
Ecole Spéciale des Travaux Publics du Bâtiment et de l’Industrie (ESTP), Paris
